Popas duhovnicesc: Sfânta Cruce – semnul ce a schimbat destinul unei lumi

Dacă ar fi să separăm crucea de Cel ce s-a răstignit pe ea, adică de Hristos, ne-am da seama că ea nu mai are nici o valoare. Dacă L-am separa pe Mântuitorul Hristos de cruce, i-am ,,fura” lui Dumnezeu cea mai concretă dovadă a dragostei Sale nemărginite, pe care a arătat-o omenirii prin acest act de ultimă instanţă – jertfa Fiului Său. Momentul răstignirii, dincolo de aspectele sale patetice, aduce în prim plan unul din elementele existenţiale pe care Dumnezeu L-a trăit: credinţa, dar de data aceasta credinţa lui Dumnezeu în om, în posibilitatea reînnodării dialogului și a dragostei lor distruse de păcat, credinţa pe care Dumnezeu o va cere la rându-i de la oameni, ca mijloc de confirmare și răspuns la iubirea dumnezeiască.
Tocmai pornind de la ideea că Dumnezeu ştia dintru început că omul va cădea în păcat, s-a născut o povestire în care autorul, își închipuie sfatul Sf. Treimi la facerea omului: Dumnezeu Tatăl ar fi spus: ,,Să facem om după chipul și asemănarea noastră”, ,,Da, dar omul acesta va cădea”- zice Duhul Sfânt, ,,iar Tu Fiule, va trebui să mori pentru el … Să-l facem dar, sau să nu-l facem?” a întrebat Tatăl. ,,Să-l facem!” – a zis Fiul. Aşadar în logica lui Dumnezeu, crucea nu este tortură, ci este fața Sa îndreptată către oameni, este iubirea nestăvilită a lui Dumnezeu, care este capabilă de orice sacrificiu numai ca omul să se bucure veşnic de dragostea Părintelui său. În cadrul libertăţii sale, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu prin păcat iar crucea asumată de Hristos este cel mai convingător act al dragostei dumnezeieşti care ne cheamă liber la o relaţie de iubire față de Dumnezeu. De aceea, crucea devine imboldul puternic care ne poate scoate din egoismul nostru, arătându-ne că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi pe noi înşine.
Hristos fără discriminare, implică întreaga omenire în jertfa Sa și împacă o situaţie aparent contradictorie, în care, după dreptate omul căzut în păcat trebuia să moară, dar după iubire, Dumnezeu nu-și putea distruge creaţia. În cazul acesta Dumnezeu își asumă umanitatea noastră cu toată vina ei și va izbăvi firea umană de păcat, acţionând din interior ca om si Dumnezeu, folosind aceleaşi mijloace pe care le-a folosit și diavolul atunci când l-a ispitit pe om, ca să nu existe elemente de acuzare. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur zice: ,,Semnele înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul și moartea. Fecioara a fost Eva (care nu cunoscuse încă pe bărbat),lemn a fost pomul din Rai, iar moarte pedeapsa dată lui Adam. Și iată iarăşi: fecioară, lemn si moarte, aceste semne ale înfrângerii au ajuns semne ale biruinţei. În locul Evei Maria, în locul pomului cunoştinţei binelui si răului, lemnul crucii, în locul morţii lui Adam moartea lui Hristos.” De aceea spunem că Hristos a pătimit pentru noi și a murit pentru noi și că ,,prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat”(Is.53;5) că noi am săvârşit păcatul, iar Hristos a spălat vina noastră pe lemnul crucii cu scump sângele Său. Crucea devine astfel altarul de jertfă al Arhiereului Suprem care se aduce pe Sine ca jertfă, devine semnul Fiului Omului care se va arăta pe cer la sfârșitul veacurilor, devine armă nebiruită împotriva puterilor întunericului, dar dincolo de toate acestea, cel mai adânc înțeles al crucii este acela de pom al Vieții răsădit de Dumnezeu în această lume decăzută, pentru izbărirea celor ce cred în Hristos (Ioan 17,3). Asupra acestui înțeles tainic al crucii, vom zăbovi însă mai pe îndelete săptămâna viitoare.
Nu este oare respingătoare și oarecum compătimitoare imaginea unui Dumnezeu întrupat și răstignit? Nu! Am putea argumenta acest lucru printr-o întrebare retorică: Oare poate să fie respingător un tată care are fața brăzdată de arșită și ploi și mâinile bătătorite de muncă pentru pruncii săi? Credem că nu, dimpotrivă, arată dragoste și jertfelnicie. Nici Hristos nu poate fi respingător în starea Lui de jertfă. Crucea marchează semnul biruinţei asupra morţii, garanţia învierii, dar și semnul dragostei lui Dumnezeu față de oameni(Ioan 3,16). Prin cruce Hristos dă lumii o altă perspectivă și anume aceea a continuităţii după moarte. Moartea nu mai este punctul final al vieţii, ea chiar dacă rămâne, prin jertfa lui Hristos devine virgula care desparte fraza numită Viață (viață-moarte-viață vesnică), iar în această trecere în veşnicie omul nu mai este singur ci împreună cu Hristos, iar acolo unde dispare singurătatea dispare și frica – ,,Ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi înviez împreună cu Tine”(din Cântările Învierii).
Această schimbare existenţială realizată de Hristos prin jertfa Sa, ne implică și ne responsabilizează pe fiecare dintre noi, căci de acum suntem chemaţi să-L imităm pe Hristos, în jertfa și dragostea noastră față de semeni, dar și să răspundem iubirii lui Dumnezeu prin dragostea și recunoştinţa noastră. Crucea implică jerftă din partea noastră, dar este în același timp și stimul pentru propria noastră înviere, dar o înviere spre viață în Hristos, că de înviat toți vor învia și cei buni și cei răi(Ioan 5,29), jertfa lui Hristos fiind suficientă pentru mântuirea întregii lumi, dar este eficientă doar pentru cei ce își asumă crucea(Marcu 8,34). De aceea jertfa lui Hristos se actualizează mereu în Sf. Liturghie, arătându-ne pe de o parte dragostea dumnezeiască iar pe de alta împărtășindu-ne mereu puterea mântuitoare izvorâtă din jertfa de pe cruce.

Când ne rugăm înaintea Ta în liturghii,
Din ceruri Tu cobori şi pentru noi devii
O jertfă, care de-a pururi aminte ne aduce
Că dragostea lui Dumnezeu, s-a arătat… pe Cruce.

Pr. Augustin Câmpean